Înierbarea solului- este un sistem răspândit în special în zonele cu precipitaţii de peste 700-800 mm anual şi pe terenurile plane dar prevăzute cu sisteme de irigaţie.
Înierbarea naturală se poate face începând cu anul al II sau al III de la înfiinţarea plantaţiei. Speciile destinate înierbării se remarcă printr-o înrădăcinare superficială pentru a evita concurenţa cu speciile pomicole, înfrăţire pentru a forma un covor vegetal care să nu permită apariţia buruienilor, rezistente la secetă şi la călcarea permanentă. Ex. de specii folosite: Lolium perene, Lolium multiflorum, Dactylis glomerata, Festuca rubra sau amestecuri de graminee cu Trifolium repens
Înierbarea artificială poate fi la rândul ei permanentă (pe toată durata existenţei plantaţiei) sau temporară (2-4 ani de la semănare). De asemenea poate fi totală sau parţială adică:
- înierbarea tuturor întervalelor dintre rânduri
- înierbarea alternativă a intervalelor dintre rânduri (unul da, unul nu)
- înierbarea întregii suprafeţe cu excepţia zonelor situate sub proiecţia coroanelor
Dezavantaje ogorului înierbat :
- concurenţa dintre ierburi şi plantele pomicole este permanentă şi se accentuează în perioadele secetoase,
- reducerea capacităţii de aeraţie a solului cu efecte negative asupra organismelor aerobe şi a sistemului radicular,
- costul ridicat al lucrărilor de cosire şi manipulare a ierbii rezultate.
Avantaje ogor înierbat :
- eroziunea de suprafaţă este mult diminuată
- sporeşte conţinutul solului în materie organică
- îmbunătăţeşte structura solului
- deplasarea agregatelor prin plantaţie se face mai uşor, fără a povoca tasarea exagerată a acestuia
