- Fertilizarea radiculară
Se realizează după metode diferite ţinând seama de tipul de îngrăşăminte şi de locul de aplicare. Îngrăşămintele organice solide şi cele chimice cu fosfor şi potasiu se aplică cu 2-3 săptămâni înainte de căderea frunzelor toamna.
În plantaţiile tinere se aplică sub proiecţia coroanei, individual pe fiecare plantă.
În plantaţiile pe rod se aplică pe întreaga suprafaţă.
După aplicare se face încorporarea acestora prin arătură sau cu sapa mare (pe rândul de pomi). Dacă acestea se lasă neîncorporate efectul este extrem de scăzut (este cazul P şi K, precum şi materia organică).
Îngrăşămintele cu azot, care sunt uşor solubile se aplică fracţionat în plantaţii. În majoritatea situaţiilor doza de fertilizare se fracţionează în două: prima jumătate se aplică primăvara, cât mai devreme posibil (în mustul zăpezii), înainte de pornirea plantelor în vegetaţie şi a doua jumătate se aplică la legarea fructelor. Îngrăşămintele cu azot se încorporază superficial în sol, imediat după aplicare.
Odată cu creşterea producţiei de fructe (peste 20 t/ha) dozele vor creşte semnificativ, deoarece este nevoie de completarea elementelor scoase din sol odată cu fructele şi care devin neutilizabile .
2. Fertilizarea foliară
Constă în administrarea de îngrăşăminte pe frunze, sub formă de soluţii nutritive, de unde sunt absorbite de plante.
Cu ajutorul fertilizării foliare se pune la dispoziţia plantelor atât microelemente, cât şi macroelemente necesare plantelor în diferite faze de vegetaţie.
Eficienţa acestui tip de fertilizare este dependentă de caracteristicile frunzelor (cuticulă, acoperirea cu ceară). Rata de absorţie a soluţiei este mai mare pe partea inferioară, deoarece aici se găsesc mai multe stomate şi perişori, care permit penetrarea ionilor în frunze.
Un îngrăşământ foliar este cu atât mai valoros cu cât conţine un număr mai mare de elemente nutritive.
Soluţiile nutritive se găsesc comercializate sub diferite denumiri şi compoziţii.
3.Fertilizarea prin irigare (fertirigarea)
Metodă modernă şi foarte eficientă de administrare a îngrăşămintelor prin dizolvarea lor în apa de irigaţie. Metoda prezintă avantaje: realizează economie la apă şi îngrăşăminte, împiedică apariţia unor efecte nocive în sol cauzate de excesul de îngrăşăminte, asigură o creştere şi o fructificare uniformă a plantelor.
Normele de udare trebuie să asigure o umectare cât mai mare a volumului de sol exploatat, astfel ca de îngrăşămintele să beneficieze o parte cât mai importantă de rădăcini. Pentru zonele secetoase fertirigarea rămâne o metodă curentă.
4. Fertilizarea organică
Cercetările au demonstrat că îngrăşămintele organice au un efect pozitiv asupra plantelor, prezentând superioritate evidentă comparativ cu cele chimice. Acestea sunt nepoluante, intensifică activitatea biologică din sol, evită degradarea treptată a solului şi sporesc cantitatea de humus a solului.
Principalele îngrășăminte organice folosite în pomicultură sunt:
• gunoiul de grajd (nu se foloseşte imediat, decât cu mici excepţii pentru mocirlire la plantarea pomilor ). Devine îngrăşământ valoros după ce fermentează timp de 3-4 luni, în patforme speciale.
• turba ce conţine 94-95% materie organică din substanţa uscată şi are valori ale pH-ului cuprinse între 2,5- 3,5. În funcţie de gradul de descompunere turba poate fi albă sau neagră. Dezavantejele folosirii constau în cheltuieli ridicate cu procurarea, transportul şi administrarea acesteia.
• composturile reprezintă o alternativă la folosirea gunoiului de grajd în fertilizarea plantaţiilor. Compoziţia composturilor este foarte heterogenă şi conţine elemente ca: ramuri provenite din tăiere, rumeguş, coceni de porumb, frunze, hârtie, muşchi de pădure. Nu se folosesc metale sau material plastic. Pentru un compost de calitate este necesară tocarea sau mărunţirea acestuia după care se aşează în grămezi şi se acoperă cu pământ pentru a grăbi fermentarea, care durează 5-6 luni sau mai mult. Compostul se administrează prin împrăştiere uniformă pe toată suprafaţa plantaţiei, în doze de 20-30 t/ha, odată la la 3-4 ani.
