Necesitățile de apă ale speciilor pomicole variază considerabil în funcție de specie și chiar în diferite etape ale perioadei lor de vegetație. În funcție de cerințele lor hidrice, speciile de pomi fructiferi pot fi clasificate astfel:
- Specii cu cerințe foarte înalte de apă: arbuști fructiferi precum coacăzul, agrișul și zmeurul, care prosperă în regiuni cu precipitații anuale de peste 700 mm.
- Specii cu cerințe ridicate de apă: mărul, părul și gutuiul, adaptate la zone cu precipitații de aproximativ 700 mm pe an.
- Specii cu cerințe moderate de apă: părul, nucul, cireșul și vișinul, care cresc bine în zone unde precipitațiile anuale sunt în jur de 600 mm.
- Specii cu cerințe scăzute de apă: piersicul, caisul și migdalul, care se dezvoltă în zone cu precipitații anuale de 500 mm și prezintă o bună rezistență la secetă.
Există perioade critice de umiditate, cum ar fi fazele de creștere intensivă a lăstarilor, înflorirea și maturarea fructelor, când necesarul de apă este redus, iar spre sfârșitul perioadei de vegetație nevoile scad și mai mult.
Seceta, caracterizată prin deficiență acută de apă, poate avea efecte negative semnificative, inclusiv reducerea producției de fructe, creștere insuficientă și îmbătrânire prematură a plantelor. În astfel de condiții, rădăcinile pomilor se extind amplu în căutarea apei, folosind resursele sintetizate de frunze, ceea ce poate reduce randamentul recoltei.