Sistemul pomicol convențional implică cultivarea plantelor în plantații intensive și superintensive, adaptate specificităților fiecărei specii, având variații semnificative în densitatea plantelor pe hectar.
În plantațiile intensive, se utilizează soiuri și portaltoi de vigoare redusă, dar care sunt totodată productive, având coroane mai puțin voluminoase. Acest tip de plantație necesită investiții și cheltuieli operaționale ridicate, deși se reduce necesarul de muncă, ceea ce scade costurile asociate forței de muncă. Producțiile de fructe sunt regulat ridicate an de an, însă necesită o gestionare atentă a operațiunilor pentru a evita scăderea producțiilor și afectarea calității fructelor.
Plantațiile superintensive, dependent de soiuri, portaltoi și tehnologie, s-au dezvoltat ca răspuns la avantajele pe care le oferă soiurile de vigoare redusă, precum intrarea timpurie în perioada de rodire și producții mai mari per volum de coroană. Aceste plantații necesită echipamente și mașini speciale. Cele mai renumite plantații superintensive sunt cele de măr, variind în densitate de la mică (2000-5000 plante/ha) la foarte mare (10,000-70,000 plante/ha), în funcție de specie, soi și portaltoi.
Costurile înalte de înființare și întreținere, alături de cerințele tehnice și profesionale avansate, limitează extinderea acestor tipuri de plantații în România, deși beneficiile potențiale includ producții mari și fructe de calitate superioară.
Un sistem pomicol durabil include dezvoltarea plantațiilor intensive folosind metode și tehnologii mai puțin poluante. Aceasta ar putea include utilizarea soiurilor cu rezistență genetică, aplicarea prioritizată a îngrășămintelor organice, reducerea tratamentelor și dozelor de pesticide și erbicide. Măsurile de protecție a mediului includ reducerea compactării solului și eliminarea buruienilor prin metode nepoluante. Aceste practici promovează un echilibru între productivitate și conservarea mediului.
